Pentru mulți israelieni, România este amintită printr-o realitate istorică dureroasă: înainte de al Doilea Război Mondial, România găzduia una dintre cele mai mari comunități evreiești din Europa.
 |
Sute de mii de evrei au trăit, au studiat, au construit afaceri, au scris cărți și au contribuit decisiv la viața culturală și economică a țării. Acea lume a fost distrusă în timpul Holocaustului.
Pogromurile din Iași și București, deportările în Transnistria și crimele comise sub regimul mareșalului Ion Antonescu și cu participarea Mișcării Legionare / Gărzii de Fier rămân printre cele mai întunecate capitole din istoria modernă a României.
Istoricii au stabilit de mult timp că România nu a fost doar un observator pasiv al Holocaustului, ci unul dintre statele direct responsabile pentru persecutarea și uciderea evreilor în timpul războiului.
După căderea comunismului, România s-a îndreptat lent și uneori ezitant către recunoașterea acestei istorii.
Totuși, în ultimele două decenii, s-au făcut progrese importante.
Statul român și-a asumat oficial responsabilitatea pentru Holocaust prin concluziile Comisiei Internaționale prezidate de Elie Wiesel. Au fost create instituții dedicate cercetării și educației despre Holocaust. Cooperarea cu Israelul, Muzeul Memorial al Holocaustului din Statele Unite și partenerii democratici occidentali s-a aprofundat. A fost adoptată legislația care interzice propaganda fascistă, legionară, rasistă și antisemită.
Pentru mulți români, aceste evoluții au creat impresia că marile bătălii asupra memoriei istorice fuseseră deja tranșate.
Această presupunere este acum pusă la încercare.
Pe 21 aprilie 2026, Todiriță Mirel, un consilier local din Balotești – o localitate de lângă București – și membru al partidului naționalist AUR, a depus o cerere oficială către Parlamentul și Guvernul României, solicitând dizolvarea Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, o instituție a statului român aflată în prima linie a luptei împotriva antisemitismului, negării Holocaustului și reabilitării ideologiei fasciste, precum și anularea și abandonarea proiectului viitorului Muzeu al Holocaustului din București.
Aceasta nu a fost o provocare anonimă online. Nu a fost un graffiti pe un perete sau un slogan strigat în timpul unui miting. A fost un document politic oficial trimis de un oficial ales.
La prima vedere, un astfel de episod ar putea fi respins ca fiind extremism marginal. Aceasta ar fi o greșeală.
Semnificația acestui moment constă nu doar în cererea în sine, ci în ecosistemul politic mai larg care o înconjoară. Episodul de la Balotești face parte dintr-un fenomen mai amplu care se desfășoară în România în ultimii ani: normalizarea discursului pro-legionar / Garda de Fier, reabilitarea simbolică a figurilor fasciste și toleranța instituțională tot mai mare față de narativele antisemite.
Abia după critici publice semnificative – inclusiv reacții din partea Ambasadei Statelor Unite la București și din partea principalelor instituții democratice din România – liderii locali ai AUR au anunțat că intenționează să sancționeze sau chiar să excludă oficialul local responsabil pentru inițiativă.
Totuși, natura întârziată a reacției este în sine revelatoare. Problema nu a fost identificată intern ca fiind inacceptabilă moral de la bun început, ci abia după ce episodul a generat costuri publice și diplomatice.
Unul dintre cele mai clare exemple este Sorin Lavric, senator și figură marcantă în cadrul AUR. Din 2021, Lavric a folosit în repetate rânduri tribuna Senatului României pentru a lăuda persoane asociate cu Mișcarea Legionară / Garda de Fier, prezentându-le drept „patrioți uitați”. Aceste intervenții nu sunt accidentale sau izolate. Ele formează un tipar coerent și repetat.
Ceea ce face situația și mai gravă este mecanismul prin care acest discurs este amplificat. Discursurile lui Lavric nu sunt doar tolerate în cadrul partidului. Ele sunt republicate și promovate sistematic prin canalele oficiale de comunicare ale AUR, inclusiv site-uri web ale partidului și platforme de social media. Cu alte cuvinte, aceste mesaje sunt diseminate instituțional și transformate în parte a identității oficiale a partidului.
La un moment dat, Lavric a atacat public și moștenirea lui Elie Wiesel însuși, prezentându-l drept o autoritate morală ilegitimă impusă societății românești. O astfel de retorică urmează un model familiar întâlnit în multe mișcări extremiste: mai întâi relativizează crimele, apoi atacă memoria, apoi delegitimizează instituțiile responsabile cu păstrarea acelei memorii.
Cazul lui Călin Georgescu dezvăluie o altă dimensiune a aceluiași fenomen. Georgescu, care a fost pus sub acuzare formal în România în 2025 pentru promovarea ideologiei legionare și a cultului criminalilor de război, a vorbit în repetate rânduri pozitiv despre Garda de Fier și a promovat ideea unei renașteri simbolice sau spirituale a „valorilor” acesteia.
El a lăudat public figuri asociate cu regimul Antonescu și a încorporat teme antisemite în narațiuni geopolitice mai largi. Într-un podcast public din vara anului 2024, Georgescu a susținut că tentativa de asasinat împotriva lui Donald Trump fusese o „operațiune de PR în stil Hollywood” și a afirmat că MAGA devenise „MIGA – Make Israel Great Again”. În aceeași discuție, el s-a referit la J. D. Vance ca la „un virus”, sugerând că politica americană era subordonată intereselor evreiești.
Din păcate, România a exportat o parte din acest discurs extremist și antisemit și la nivel european prin Diana Iovanovici-Șoșoacă, în prezent membră a Parlamentului European.
În aprilie 2026, Parlamentul European a votat ridicarea imunității acesteia pentru a permite autorităților judiciare române să investigheze acuzațiile legate de promovarea ideologiei legionare, negarea sau relativizarea Holocaustului și glorificarea criminalilor de război. Decizia a fost un semnal instituțional important că Europa democratică nu este dispusă să trateze astfel de manifestări drept excentricități politice inofensive.
Semnificația politică mai largă a acestor evoluții a devenit și mai evidentă în mai 2026, când un grup mare de senatori și deputați AUR, împreună cu membri ai mai multor partide extremiste mai mici, au promovat o inițiativă legislativă menită să slăbească drastic legislația României împotriva extremismului și antisemitismului.
Prezentată sub limbajul „apărării intereselor naționale” și protejării „libertății de exprimare”, propunerea urmărea să submineze cadrul legal care interzice propaganda fascistă, legionară / Garda de Fier, rasistă și antisemită. Printre inițiatori s-a numărat chiar senatorul Sorin Lavric.
Deosebit de tulburător a fost faptul că, pe 13 mai 2026, o comisie a Senatului României a emis un aviz favorabil propunerii în circumstanțe politice neclare privind formarea majorității care a susținut-o. Episodul a demonstrat că încercarea de a relativiza sau slăbi legislația anti-extremistă nu mai este limitată la retorica marginală, ci a intrat în dinamica parlamentară și instituțională.
Acest amestec de nostalgie fascistă, teoria conspirației, retorică anti-occidentală și antisemitism codat nu este unic în România. Amestecuri ideologice similare pot fi observate în alte părți ale Europei și nu numai. Însă cazul României poartă o gravitate istorică deosebită din cauza implicării directe a țării în Holocaust.
Rolul lui George Simion, liderul AUR, trebuie, de asemenea, examinat cu atenție. Simion însuși evită adesea limbajul antisemit explicit. Totuși, responsabilitatea conducerii nu poate fi măsurată doar prin declarații personale. Ea trebuie evaluată și prin comportamentul instituțional.
Sorin Lavric continuă să dețină funcții de conducere în cadrul AUR și în Senatul României fără sancțiuni sau corecții.
Călin Georgescu a fost susținut public de Simion și propus explicit de acesta pentru funcția de prim-ministru.
În urma incidentului de la Balotești, AUR a anunțat în cele din urmă măsuri disciplinare împotriva oficialului local implicat, dar numai după reacții publice și diplomatice semnificative.
Mai important, când parlamentarii AUR au susținut ulterior inițiative legislative menite să slăbească drastic legislația anti-extremistă și anti-antisemită a României, Simion nu a denunțat și nu s-a opus public acestor acțiuni. În termeni politici, o astfel de tăcere este în sine semnificativă. Ea întărește percepția că aceste inițiative nu sunt abateri izolate, ci parte a unei direcții politice mai largi tolerate – și validate implicit – de conducerea partidului.
Acesta este un punct esențial: problema nu se mai limitează la indivizi izolați. Comportamentul instituțional al AUR demonstrează o toleranță sistematică – și, uneori, promovare – a narativelor legate de nostalgia legionară și discursul antisemit.
Mulți dintre acești actori politici încearcă să protejeze sau să legitimeze discursul antisemit și pro-legionar sub umbrela libertății de exprimare.
Societățile democratice, însă, fac distincția între protejarea libertății de exprimare și legitimizarea instituțională a ideologiilor extremiste care istoric au căutat distrugerea democrației înseși.
În Statele Unite, de exemplu, când figuri politice locale asociate cu Partidul Republican au fost acuzate de retorică antisemită în ultimii ani, răspunsul a fost adesea rapid și explicit: distanțare publică, retragerea sprijinului politic și sancțiuni interne. Scopul unor astfel de reacții nu a fost suprimarea libertății politice, ci reafirmarea unui principiu democratic fundamental – acela că antisemitismul și nostalgia fascistă nu pot deveni componente normalizate ale discursului politic legitim.
Democrațiile au avut întotdeauna extremiști. Adevăratul pericol apare atunci când narațiunile extremiste încetează să mai funcționeze ca marginale politice și încep să pătrundă în viața instituțională, în discursul parlamentar, în administrația publică și în comunicarea oficială a partidelor.
România de astăzi nu este România anilor 1930. Este membră NATO, a Uniunii Europene și un partener strategic apropiat al Statelor Unite și al Israelului. Totuși, instituțiile democratice singure nu imunizează societățile împotriva regresului istoric. Cultura politică contează. Memoria istorică contează. Claritatea morală contează.
Și tocmai de aceea atacul împotriva Institutului „Elie Wiesel” contează atât de mult. Pentru că atunci când actorii politici încep să vizeze instituțiile responsabile de memoria și educația despre Holocaust, societatea nu mai dezbate pur și simplu istoria. Ea începe să renegocieze granițele morale ale democrației înseși.
În ultimii ani, criticile publice și distanțarea simbolică au existat în România. Dar experiența arată din ce în ce mai mult că o condamnare discursivă singură este insuficientă.
Mecanismele legale sunt importante, iar unele investigații sunt deja în curs de desfășurare în baza legislației române care interzice propaganda fascistă și antisemită. Totuși, acțiunea legală singură nu poate rezolva o problemă care este simultan politică, culturală, educațională și instituțională.
Este nevoie de un răspuns democratic mai larg. Partidele politice trebuie să înceteze să mai trateze antisemitismul ca pe un colateral negociabil în competiția electorală. Universitățile, instituțiile media, societatea civilă și partenerii internaționali trebuie să reacționeze constant și clar.
Democrațiile occidentale – inclusiv Statele Unite și Israelul – ar trebui să evite să ignore astfel de evoluții ca fiind zgomot politic local sau exces populist temporar.
Istoria ne învață o lecție diferită. Discursul extremist rămâne rareori simbolic pentru mult timp.
Provocarea cu care se confruntă România astăzi nu se referă pur și simplu la câteva voci radicale. Ea vizează dacă societatea democratică mai posedă încrederea morală de a apăra adevărul istoric despre fascism, antisemitism și Holocaust înainte ca aceste fantome să devină din nou normalizate. (Remus Pricopie, 17 mai 2026)
Sursa: Revista Cultura
Traducerea în limba română: Redacția Anima News
0 Comentarii