- Analiză politică de Nando Mario Varga -

Nando Mario
Varga

Gadi Eisenkot a primit mandatul de a forma noul guvern al Israelului. Are în spate recomandările a 67 de parlamentari și, cel puțin teoretic, șansa de a pune capăt guvernării Netanyahu. 

Numai că politica israeliană ne-a obișnuit cu o realitate incomodă: una este să aduni voturi împotriva unui premier și cu totul altceva să construiești o majoritate care să poată guverna.

Eisenkot are acum de rezolvat o ecuație în care fiecare soluție riscă să creeze o nouă problemă.

Partidele ultraortodoxe ar putea înclina balanța în favoarea sa. Dar cu ce preț? Legea recrutării militare rămâne o linie de demarcație între acestea și formațiunile care au promis alegătorilor o distribuire mai echitabilă a obligațiilor militare. Avigdor Lieberman nu poate abandona ușor această promisiune, după cum nici liderii ultraortodocși nu-și pot permite să revină în fața propriului electorat cu mâinile goale.

Și atunci, cine cedează?

Benjamin Netanyahu urmărește această confruntare dintr-o poziție care, deși aparent dezavantajoasă, îi oferă încă posibilități de manevră. Experiența sa politică îi spune că o coaliție se poate destrăma înainte de a se naște.

Oferta unui guvern de unitate națională trebuie privită și din această perspectivă. Nu este nevoie să presupunem existența unei conspirații. Este suficient să observăm efectul politic al propunerii: partidele care ezită să intre într-o coaliție cu Eisenkot primesc, cel puțin declarativ, o altă opțiune.

Netanyahu nu trebuie neapărat să câștige o nouă confruntare parlamentară. Îi poate fi suficient ca Eisenkot să nu reușească să-și transforme avantajul într-un guvern.

Dar ar fi o greșeală să atribuim toate dificultățile fostului premier. Unele dintre cele mai serioase obstacole se află chiar în tabăra celor care vor schimbarea.

Naftali Bennett, Avigdor Lieberman și ceilalți potențiali parteneri nu au aceleași priorități. Înlocuirea lui Netanyahu reprezintă un obiectiv comun, nu neapărat și un program de guvernare. Iar când discuțiile vor ajunge la ministere, bugete și decizii privind securitatea națională, diferențele vor deveni mult mai greu de ignorat.

Mai există un adversar al lui Eisenkot: timpul.

Cele 28 de zile ale mandatului inițial, la care se pot adăuga cel mult 14, nu reprezintă doar un termen legal. Ele pot deveni instrumentul de negociere al partidelor mai mici. Cu cât se apropie expirarea mandatului, cu atât crește tentația unor lideri de a solicita concesii suplimentare.

În tot acest joc, există riscul ca adevăratele probleme ale Israelului să treacă în plan secund. Securitatea, economia, relația cu Washingtonul și tensiunile din societate nu pot aștepta la nesfârșit încheierea negocierilor pentru împărțirea puterii.

Eisenkot are avantajul inițiativei. Netanyahu are experiența supraviețuirii politice. Niciunul nu deține însă controlul deplin asupra jocului.

Cred că aici se află cheia momentului politic israelian. Nu în întrebarea dacă Netanyahu a pregătit o capcană pentru adversarul său, ci dacă Eisenkot va reuși să evite capcanele create de propriile contradicții ale viitoarei coaliții.

Pentru că, în cele din urmă, este posibil ca Netanyahu să nu fie cel care îl împiedică pe Eisenkot să devină premier. S-ar putea ca această responsabilitate să le revină tocmai celor care l-au recomandat pentru funcție. (Nando Mario Varga, Anima News)

© Anima News 2026. Materialul poate fi preluat gratuit cu menționarea obligatorie a sursei: Anima News.